Posted by: Mado on: 6 noiembrie 2007
Au fost Muse. Au fost baloane albastre diforme şi un Bellamy aparent cinic în transmiterea emoţiei. Au fost un pian şi o chitară, ambele vibrante. Au fost ecrane pe care lumi întregi se derulau într-un tempo delirant, aşezat la unison cu restul spectacolului. Au fost găuri negre şi revelaţii.
***
Cred că unora, precum mie, le lipseşte însă cultura concertelor rock – pe care le judecă după tipare nepotrivite. Am descoperit în jurul meu voci care blamau în mod nedrept lipsa de răspuns vizibil&audibil al publicului autohton. Explozia de energie este diferită însă la muzica rock faţă de alte genuri făţiş-hedonistice. A se lua de exemplu un concert Faithless (întâmplator, am fost la cel de la B’estival). Acolo totul este epidermic, totul mizează pe comunicarea gălăgioasă şi agitată dintre spectatori şi artist. Publicul e o masă neliniştită şi febrilă, prin care ritmurile trec nefiltrate, declanşând instantaneu răspunsuri în plan fizic: sărituri, aplauze, mâini ridicate la unison, refrenuri dublate de o voce imensă, comună.
La Muse ţi se dă voie să fii condensat. Ţi se îngăduieşte să rămâi inert, pătruns de sunet şi imagini, ca fotocopie a înmărmuririi. Aici explozia e îndeosebi pe dinăuntru. Îmi place să cred că Belamy&co sunt oameni care fix pe ideea asta merg, oameni care nu-şi ridică întrebări legate de rostul lor pe scenă dacă nu văd o mare de degeţele fluturate în aer. Îmi place să cred că roiul de lumini şi culori, notele înalte şi cele adânci, imaginile de încărcătură negativă (mase de oameni bruscaţi, război, etc) nu sunt unelte prin care ei intenţionează să obţină o reacţie zburdalnică. Dimpotrivă. Muse te vor paralizat de emoţie. Ăsta e canalul lor de comunicare cu tine.
Ei merg pe extreme. Intensitate a furiei sau violenţă a tristeţii macerate pe dinăuntru. “Time is running out” sau “Sing for absolution”. “Hysteria” sau “Feeling good”. Totul într-un chenar al comunicării subliminale, subtile, din priviri.
***
I-au numit “cea mea tare trupă live”. I-aş numi “o splendidă punere în scenă a emoţiei”. Muse.
—
7 octombrie 2007
1 | [idiot]
2 mai 2009 la 02:27
am fost si eu odata la un faithless la care am fost literalmente luat pe sus de public pana in cealalta parte a scenei unde am fost lasat la mal de un val… pa langa asta concerul slayer a fost ca o zbenguiala inainte de somnul de dupamiaza de la gradinita cu program prelungit. cat despre miuz, i-am vazut de doua ori, dintre care prima oara mi s-au parut mai plictisitori decat ii stiam de pe disc iar a doua oara (am mers doar din obligatie fata de ceea ce cred eu ca sunt “gusturile mele alese”) am ramas cu gura cascata. pana cand am inchis-o, observand langa mine, in spatele mesei de mixaj din zona pentru STUFF, un nene care cu ajutorul unor platane mixere si alte instrumente aditionale, contribuia la atmosfera sonora zapacitoare de pe scena. sa ne intelegem, nu era sunetistul. nu era cel care se ocupa de “visuals”. era ALTCEVA. poate ca in evul asta, noii BEATLES ca sa-si poata exprima ideile cantand live au nevoie de George Martin al lor pe scena. bun, dar de ce secret? de ce nu era prezentat la finalul concertului, ca om care SE AUDE! asta e muzica, nu? intra pe urechi. e ca in filmele in care se adauga ca efect special cate un fulg de nea sau se multiplica un om de la individ la o armata de sute de mii de suflete.