Eventipedia

Dacă în ultimul an ai sălăşluit sub o piatră sau pe un vârf izolat de munte, probabil nu ştii ce e twitter şi, drept să-ţi spun, cred că ai lucruri mai importante pe cap acum. Cum ar fi s-o suni pe mama ta.

Dacă eşti însă unul dintre cei 4000 (conform ZeList) de păstori de cont twitter, atunci faptul că astăzi a avut loc conferinţa RoTwitter la Romexpo îţi poate trezi un vag interes. Voi plusa şi voi pune pe masă câteva nume best served prefixate de un arond, precum bobbyvoicu, mihaidragan, manafu, exarhu, adriansoare, floringrozea, pentru a duce miza într-un punct în care va trebui să spui că te arunci şi să citeşti mai departe.

E amuzant când te gândeşti că au loc conferinţe de ore întregi pe tema unui serviciu construit pe ideea de comunicare condensată. Însă avântul pe care fenomentul twitter l-a luat când vine vorba de informaţie în timp real, răspândită global aproape instantaneu, alături de implicaţiile în marketing, acte de binefacere etc, ne duce într-un punct în care realizăm că nu mai e o simplă unealtă de interacţiune dialogală, ci o întreagă instalaţie.

Dincolo de ideea utilizării twitter drept o manieră de filtrare a informaţiei relevante pentru sine (@floringrozea) sau o cale pentru companii de a ajunge pe cale neintruzivă la potenţiali clienţi (@adriansoare şi exemplele sale de folosire inteligentă a comunicării prin twitter), dezbaterea principală s-a rotit în jurul conduitei utilizatorului de twitter. Totul a pornit de la prezentarea incendiară a lui @bobbyvoicu, menită să explice cum poţi urmări activ 2300 de conturi. Asta implică, se pare, tot felul de contorsionisme ale tehnologiei, dar mai important e principiul constitutiv al unei asemenea abordări. Şi astfel s-a schiţat o clasificare de potenţiali utilizatori twitter:

1. Bunii samariteni (aka categoria bobby al poporului): urmăreşte pe oricine îl urmăreşte, uneori făcând apel la căi neortodoxe precum programe de auto-add. E de părere că trebuie să ne iubim pe twitter la fel ca în viaţa de zi cu zi, să ne avem ca fraţii în port şi dialog. Mai mult, îi arată cu degetul ţâţâind acuzator pe toţi cei care sunt urmăriţi cu sutele, însă care nu se obosesc să se implice sufleteşte şi să urmărească mai mult de câteva zeci de parteneri de dialog. Alte dorinţe: să alergăm despletiţi pe pajişti de munte şi pace în lume.

2. Vedetele (aka fiţoşii): destinatarii tiradelor presiflatoare ale lui @bobbyvoicu, aceştia sunt utilizatorii cu o oarecare faimă, un număr impresionant de urmăritori şi un grup foarte sumar de urmăriţi. Principalele lor argumente sunt lipsa de timp şi orientarea atenţiei înspre oamenii din aria de interes personal ori profesional. Pot fi recunoscuţi după afirmaţii precum „Eu lucrez la un trust mare, am n proiecte, nu am timp” (@ecostin).

3. Şi aş adăuga, oamenii normali: având un raport echilibrat între taberele (restrânse) de urmăriţi şi urmăritori, de regulă prieteni.

Personal, cred că, din moment ce twitter se dovedeşte a fi o replică a universului, într-o constantă expansiune ce aduce mult zgomot, praf stelar şi alte rămăşiţe celeste, e nevoie tot mai mult de discernământ. Experienţa fiecăruia când vine vorba de twitter e una integral subiectivă. Nu există căi bune sau greşite (se aude şi în spate la fratele bobby?), există doar preferinţe şi decizii personale. Pentru o mai mare relevanţă a informaţiei la care ne expunem însă, va trebui să facem un exerciţiu de alegere, să realizăm care sunt persoanele ce ne pot îmbogăţi într-o oarecare măsură şi care e pragul de zgomot peste care ajungem în zona non-comunicării. Mai mult, trebuie să realizăm că a nu urmări o persoană ce ne urmăreşte nu echivalează cu un refuz al dialogului (fereastra de reply-uri e oricând deschisă), ci doar o atitudine salubră într-un mediu abundent informaţional. Cred că această conduită va ajunge să fie cea mai potrivită pentru o optimizare a experienţei twitter.

TLDR: Se pare că trebuie să vedem filmul Jean Claude Van Damme,  cu Jean Claude Van Damme, recomandat de @mihaidragan şi aprig susţinut de @manac.

Am o teorie. Nu, încep greşit.

Am o pereche de tenişi.

Şi o teorie.

Că aceşti tenişi pot fi purtaţi oricând, oriunde, învăluind într-o notă tinerească de bon ton jemenfichist orice ansamblu de haine la care sunt ataşaţi. Probabil la fel cum o doamnă asumată ar spune despre pantofii săi Blahnik negri. Dar cu o altă justificare.

În după-amiaza asta prematur dogoritoare de mai, aceşti tenişi au cunoscut pentru întâia dată platforma aspră a 301. Mirosul trotuarelor din zona Herăstrău. Gustul confuz al căutării clubului Colocvio. Palpitul sprinţar al descoperirii locaţiei de pe Caramfil 27.

We interrupt this broadcast ––

Cristi Manafu e omul meu norocos. El nu ştie asta, nici nu a intenţionat să devină. Asta, ca multe alte lucruri sublunare misterioase, pur şi simplu se întâmplă. Şi nu spun că îmi trage lozul fericit de pe taraba unei doamne ce poartă pe chip umbra seducătoare a câştigului. Nici că îmi suflă peste zaruri în Vegas.

Manafu m-a inserat într-o lume întru totul diferită de cea în care-mi turez motoraşele inginereşti cotidiene. A oamenilor ce zâmbesc mereu (unii sunt plătiţi pentru asta), a jucătorilor de marketing, online şi cele conexe. La fel ca orice iniţiere într-un câmp de cunoaştere, lucrul ăsta e nepreţuit.

Îi datorez câteva sertăraşe bune cu emoţii. Dacă ar fi prietenul meu indian, l-aş numi „Cel care adună oamenii”. Pentru că asta face. Relaxat, nediscriminatoriu, uman.

–––

Se ştie că tenişii au probleme cardiace. Ai mei, cel puţin. Păşind dincolo de uşa transparentă în nebuloasa diafană de domnişoare zâmbitoare şi plasme melodioase, aceştia au simţit brusc cum inima de şireturi li se strânge mototol.

Gonind dinspre garderoba pustie înspre baia unde miresme de levănţică se învălătuceau cu cele de patchuli (tocmai am inventat asta, dar sunt de părere că toate aromele hippy ar trebui numite patchuli, de dragul numelui), pe coridoare şi prin baruri subterane (unde un gramofon împrumuta aerului dimprejur ceva din nobilimea sa neclintită), au ajuns într-un final în geometrica sală de discuţii, populată de fotografia Nebuloasei Cap de Cal ce părea cuprinsă de uimirea dezarmantă a cuiva surprins de paparazzi.

Esenţa extraordinar de simplă a acestui tip de întâlniri e că ies din tiparul apretat al conferinţelor clasice şi înlesnesc legarea unor discuţii colocviale despre subiecte ce îi privesc într-un fel sau altul pe toţi cei prezenţi. Astăzi lucrurile s-au dorit a se construi în jurul ideii de comunicare în media socială, aducându-se drept punct de plecare un studiu de caz într-atât de inspirat ales încât a ajuns să fie axul întregii discuţii ulterioare. Ceea nu e rău. Considerând exemplul o sinecdocă (see what I just did there?) şi făcând un exerciţiu de extrapolare, putem ajunge la o sumă de concluzii perfect valabile.

Însă triste.

– Studiu de caz ––

Campania naţională din 2008 pentru vaccinarea fetiţelor de clasa a IV-a contra virusului HPV. Răspândirea mesajului a revenit autorităţilor, care au eşuat într-o chestiune ce ar fi trebuit să fie un simplu ABC. Mai puţin de 3% din eşantionul vizat a ajuns să fie vaccinat. Lipsa unor informaţii oficiale clare a fost urmată de dezinformare şi opinii create din auzite sau pur şi simplu visceral, apărate cu pasiune pe alocuri debilă. Un articol construit pe baza unor surse relevante, ferit de melanjul de mefienţă ignorantă, frică şi rea-voinţă ce a inundat în acea perioadă lumea virtuală, ar putea fi cel al lui Vlad Petreanu (recunosc, omul a fost prezent la dezbatere şi m-a câştigat).

–––

Ionuţ „Clickio” Oprea a livrat în câteva slide-uri povestea infamului vaccin, pregătind un punct dialogal de pornire pentru invitaţi (Bobby Voicu, Vlad Petreanu, Victor Kapra). Ce anume devine moderator în media socială? Care e relevanţa informaţiilor lansate în virtual şi cui revine responsabilitatea?

S-a convenit că trebuie să existe o alchimie pre-postare de articol, care e fie teama autorului de a-şi pierde credibilitatea în rândul cititorilor (Bobby), fie o realitate de ordin intim, simţul responsabilităţii, conştiinţa proprie aşezată în calea gândului despre ce ordini ar putea altera, oameni tulbura şi resorturi destabiliza informaţia care urmează să fie trimisă în reţea.

Sau nu. Bobby lansează ideea că senzaţionalismul e adulmecat de toţi, cu nări furibunde de urs flămând, iar adevăratul exerciţiu de responsabilitate trebuie făcut de către cititor, care e obligat să cumpănească între informaţiile primite şi să decidă dacă priveşte „cu chibritul în rezervorul cu benzină” sau ba.

Discuţia ajunsă pe firul de legătură dintre media socială şi cea convenţională, s-a afirmat că bloggerul, spre deosebire de omologul său tradiţional, nu resimte presiuni de ordin financiar sau de politici de trust, dobândind astfel o mai mare libertate în scris. Victor Kapra aminteşte de lipsa de timp pentru documentare, pe care ziaristul român o trăieşte, fapt ce subţiază calitativ actul jurnalistic. Tot el lansează ideea că mesagerii, oamenii cu care populaţia asociază informaţia, sunt extrem de importanţi prin bagajul de simpatie sau antipatie publică pe care-l poartă asupra lor (în cazul episodului vaccinului, cele două persoane de interfaţare au fost d-na Albright şi fostul ministru Nicolăescu, ambii având o imagine publică ciobită pe plan local).

Cei doi invitaţi surpriză, reprezentanţi ai companiilor farmaceutice implicate în scenariul HPV, au dezvelit partea lor de tablou, care înfăţişa cel mai probabil un chip de căprioară cu ochi umezi, prinsă în hăţişul mare şi negru al comunicării de corporaţie. Recunoscându-şi lipsa de pregătire într-ale comunicării (de pildă, momentul în care preţurile medicamentelor pentru HIV au fost diminuate cu 85% s-a stins neobservat), au încercat să contureze şi o oarecare justificare pentru acestă stare de fapte: legea din UE nu îngăduieşte companiilor farmaceutice să comunice direct cu publicul pe teme de produs, cu excepţia celor de uz comun (pentru răceală, etc). Totul se realizează intermediat de autorităţi, „over the counter” (Petreanu).

Revenind în final la tema proiectată a întâlnirii, rămân câteva cuvinte: „Dacă scrieţi, informaţi-vă. Alfel mai bine nu scrieţi.” (Petreanu) şi „Fiţi răi dar nefăcând rău, ci informându-vă” (Kapra). Şi impresia că va trebui să mai avem ceva răbdare până ce se va ajunge la o experienţă de comunicare satisfăcătoare cu autorităţile sau companiile.

Până atunci, să scriem cu cap.

Hala de muzică e un proaspăt loc neconvenţional care încearcă să se impună pe harta locaţiilor de evenimente bucureştene. Pauză de efect în care probabil multora ne va fugi gândul la faptul că deja au început să apară replici ale Fabricii, deschizătorul de drumuri când vine vorba de spaţii recondiţionate în numele hedonismului. Ar fi însă nedrept dacă nu am reuşi să trecem dincolo de o asemenea gândire măruntă pentru a înţelege că orice asemenea iniţiativă, menită să diversifice spaţiul social nocturn şi să-l resusciteze din anemia conformistă, trebuie încurajată.

Un spaţiu vast (cu o capacitate de 2000 de membri, spun oamenii locului), cu paturi în loc de fotolii şi butoaie de tablă pe post de mese, care alătură pereţilor îmbrăcaţi discret în negru lămpi suspendate de hârtie albă, japoneze (uhm, să nu punem la îndoială alegerile unui designer interior pe motiv că are câteva studii în plus? bine). Personal, mereu am considerat că un spaţiu, dacă dispune de parametrii corespunzători de întindere, temperatură şi ventilaţie, e perfect pentru concerte, astfel cred că Hala îşi atinge ţinta şi fără un specific decorativ bine-definit, însă pe care se străduieşte – deocamdată poticnit – să-l descopere.

Concertul din seara de 27 martie a fost al doilea eveniment găzduit în noua locaţie, o alăturare colorată de 3 nume muzicale diferite ca nuanţă stilistică dar din acelaşi cerc de energie nebunească: Şuie Paparude, Zob şi Sensor. Ca pentru a fi la adăpost de eventuale presiuni, într-o mişcare inteligentă de PR, organizatorii nu au menţionat niciunde ora de începere a evenimentului (glumesc, oameni ai Halei, e bine să fiţi proactivi), astfel că au avut imunitate în faţa nerăbdării noastre întinse până la ora 22:30, când au intrat pe scenă, triumfător, cei de la Zob.

Care, da!, încă mai trăiesc. Ba chiar sunt puşi pe fapte mari, de pornit pogo-uri în faţa scenei şi de răvăşit publicul cu un amestec de punk, rock, balade şi cover-uri nostalgice. Radio Punk, Telenovele, Printre nori sau Cântec de dragoste ne-au readus aminte cine sunt Zob şi cum pot ei să declanşeze turbine de emoţie viscerală. Un cover după imnul rastafari, Redemption Song al lui Bob Marley, dedicat lui Poke, solistul Recycle Bin decedat anul trecut în mod neaşteptat, a unit toate vocile într-o frumoasă comunitate eterică.

Zob Zob Zob Zob

După 90 de minute glorioase de luptă scenică, instrumentele celor de la Zob s-au lăsat date deoparte de mărul luminat al lui Michi, moment în care muzica electronică străbătută de frisoane jamaicane a celor de la Şuie a început să umple fiecare ungher al halei cu o formă translucidă de energie pură, care te întretăia pe multiple planuri, făcându-te incapabil să rămâi pasiv. Pentru că asta înseamnă până la urmă Şuie, un sprint alert de decibeli care îţi contractă inima în moduri şi moduri.

Odată cu aducerea noului vocal, am avut neaşteptata impresie că trupa a suferit o transformare subtilă de mesaj şi alură, abia perceptibilă, mică undeva în adâncuri. Am simţit că personalitatea puternică a lui Junkyard, extrem de concentrată şi aproape caustică la nivel de atitudine şi mesaj, a lăsat loc unei prezenţe mai joviale şi laissez-faire, cea a lui Bean care, cu ai săi pantaloni portocalii, ritmuri reggae şi plăcere reală cu care pare să guşte timpul petrecut pe scenă, aduce o notă mai luminoasă trupei şi muzicii lor. Acolo unde Junkyard mă făcea să cred că, dacă aş fi cântat fals refrenul ori i-aş fi făcut o fotografie dintr-un unghi nefericit, m-ar fi eviscerat ca un viking furios, Bean mă duce cu gândul la pacea unei pajişti cu difuzoare din care curge valuri-valuri muzica psihedelică a lui Jah.

Şuie Paparude

Convingându-mă încă o dată că cei trei de la Şuie au poposit aici de pe o altă planetă, cu sunete străine nouă, însă preluate de toate organele de simţ şi prelucrate concomitent într-un vârtej de senzaţii, o oră aproape matinală i-a adus pe scenă pe cei de la Sensor, the underdogs veniţi în faţa unui public rarefiat. Nedrept, pentru că muzica lor e una care poate strârni serioase revelaţii acustice. Se pare că băieţii şi-au restructurat formula, venind în faţa noastră într-un aranjament de patru (tobe, clape, percuţii şi bas), fără flautistul de odinioară sau domnişoară.

Renunţând la butoaie şi la efectele vizuale care i-au definit în trecut, Sensor a părut mai matur, dar nu neapărat mai obosit, reuşind să creeze aceeaşi muzică aproape inuman de eclectică, într-un ritm care se derula febril şi cu o îmbinare de mişcări şi sunete care lua naştere sub ochii noştri cu o precizie de secunde. I-am urmărit ca şi cum aş fi asistat la un demo de artă robotizată, perfectă în ritm. Cei patru păreau conectaţi la o magistrală secretă, comună doar lor, făcându-i să vibreze la unison într-o pasiune muzicală aproape necredibilă.

Sensor

Sensor

Poate vă voi povesti altcândva de celelalte experienţe ale serii, de bărbaţi cu tricouri strânse pe trup şi telefoane cu cameră, de domnişoare care îşi pun la unison adâncimea decolteului cu mărimea clubului în care merg (iar Hala e maaare),  de copile de 16 ani care ţipă că vor în Soho pentru a agăţa alte tipe (aparent, the new fad) şi de cele de 20 care trebuie să facă ur-gent rost de ceva de fumat, de o lume plină de Long Island şi mult triplu-sec, ce creşte la lumina purpurie a reflectoarelor ca un mucegai delicat în tihnă.

> toate imaginile pot fi vizualizate aici

Okay, mulţi îi admirăm pe tinerii de la Oricum. Sunt proaspeţi, alerţi, întotdeauna în spatele unor evenimente interesante măcar prin inedit, de cele mai multe ori şi prin conţinut. Uneori însă lasă impresia de grabă, de tinereţe picată în vraja urgenţei, de inconsistenţă şi lipsa unui suflu matur de gestionare a aspectelor de fineţe.

La deschiderea Future Shorts România, festival internaţional de scurt-metraje, au fost, se pare, în jur de 800 de oameni. O treaba excelentă, privită dintr-un punct PR-stic de vedere. Lumea a auzit de eveniment, interesul le-a fost suscitat până la a-i determina să se urnească înspre TNB într-o seară de vineri, plătind 20 RON pentru câteva zeci de minute de scurt-metraje din diferite ţări şi alte câteva zeci pline de ritmuri de platane (Tayo, Silent Strike, Seb, Kotki). Succesul, din păcate, nu e asigurat de cantitate, decât poate în ochii departamentului de PR al companiei sponsor. Din cele spuse în deschidere, ediţia de aseară a fost una dintre cele mari, aşa că aşteptările au fost direct proporţionale. Deci organizatorii trebuie să-şi fi ridicat întrebări elementare precum „sunetul străbate în toate încăperile?” ori „avem un plan B în caz că ne cedează jucăria?”.

Şi probabil că şi le-au ridicat, fără a se îngriji neapărat de aflarea unei soluţii. Întrucât, odată ajunse la locaţie, unul dintre organizatori (pesemne) ne-a avertizat că, alegând să stăm în singura încăpere rămasă liberă, ne expunem unei suite de filme.. mute. Iar mai târziu, când jucăria într-adevăr a cedat, au fost necesare câteva minute bune pentru a readuce firul poveştilor pe cele câteva ecrane. Astfel că nu e surprinzător că lumea a început să plece la puţină vreme de la debutul serii. Precum nu ia pe nepregătite nici numărul restrâns de spectatori la concertul de după.

Ce rămâne dincolo de aerul deprimant al unui eşec? Silueta lui Portman în Hotel Chevalier-ul lui Wes Anderson în timp ce-şi aştepta cuminte halatul acoperitor. Acurateţea înmărmuritoare a dialogului din videoclipul celor de la Gnarls Barkley. Texturile contrastante ale începuturilor în Never like the first time al lui Jason Odell. Şi unul dintre filmele care ne-a redus la tăcere, To build a home, Cinematic Orchestra.

Pornind de pe poziţia părtinitoare a cuiva care nu a manevrat un automobil decât verbal, din scaunul din dreapta („Asta nu e zonă de 50? Nu crezi că ar trebui să încetinim? ” *motherly press on the hand*) şi care nu intenţionează să parcurgă mai mult de un metru din faţa volanului, dar cineva care se lasă deseori pătruns de cauzele nobile ale CSR-ului, mai mult ori mai puţin ipocrit sperând să salveze o moleculă din lume dacă nu lasă becul aprins când iese din cameră, am dat curs invitaţiei lui Cristi la o discuţie pe tema maşinilor hibride, alternativă viabilă la zeităţi nervoase care umblă pe strâmtele căi urbane, fumegând discret de sub rochiile de tablă.

Într-o zi de iulie înnorat, pe terasa GreenHours, sub umbrele verzi ocrotitoare şi privirea paşnică a lui Otto, ecologică şi ea, într-o notă hippie detaşată, Alex şi Cristina de la Toyota | România ne-au vorbit despre modelul lor hibrid, Toyota Prius, şi despre avantajele, multe dintre ele pragmatice, pe care o asemenea alegere ar aduce-o posesorului şi celor din jur. Cunoscând modelul de ne-conferinţă anterior aplicat în cazul lansării Dacia Sandero, Manafu a vrut să rişte încă o dată mijlocirea unei întâlniri informale între reprezentanţii unei companii şi public, majoritar bloggeri, primii supunându-se unei analize de multe ori fără prea multe menajamente ale celor din urmă. Căile marketingului sunt sinuoase iar uneori o astfel de expunere, deşi potenţial riscantă, poate adăuga liniuţe valoroase la graful unei companii transparente, deschise, oneste în privinţa produselor ei.

Ei bine, da! A fost şi Bucurenci. Ecologicul Bucurenci, salvatorul în jeanşi mulaţi şi cămaşa şifonată casually, articulat şi omenos, onest şi realist în cele spuse, aici moderator şi ocazional dătător cu părerea. Se pare că MaiMultVerde, organizaţie care îşi suflecă mânecile în cel mai vizibil fel – desfăşurând acţiuni ecologice şi inspirând prin model propriu, prinde legături tot mai reale cu lumea companiilor, modelul hibrid Prius devenind într-un viitor apropiat maşina oficială a organizaţiei.

Totuşi, ce e acest Prius (sau orice altă maşină hibridă)? E replica ecologică a lumii automobilelor, o maşină care îmbină puterea unui motor electric cu cea survenită pe calea arderii combustibilului, un mecanism care asigură în mare parte aceiaşi parametri de locomoţie ca un automobil clasic, însă cu reduceri semnificative în segmentul poluării şi consumului ulterior. Normal, există limitări, există neajunsuri, însă şi o sumă de avantaje care pot balansa raportul de opinii. Încercând o sumarizare pe degete, ca principale puncte pozitive am putea numi consumul redus de combustibil, silenţiozitatea, emisiile reduse de CO2 ( 104 g/kg faţă de 150 g/kg în cazul automobilelor obişnuite, „echivalentul unei păduri de 71 de copaci”), dezlegarea de la plata taxei de primă înmatriculare, toate acestea fiind echilibrate de un preţ la achiziţie ceva mai ridicat (25.500 Euro), de mici rateuri la nivel de estetică (se impută producătorilor încăpăţânarea de a turna ideea de maşină hibridă într-o matriţă care nu se încadrează în standardele estetice ale lumii automobilistice prezente, „maşini urâte” care ies în evidenţă prin bizarerie, însă tocmai această caracteristică vizuală dându-le statut de „walking statement”).

Irina de la Stele Verzi

Ministrul Mediului, în trecere

Cei prezenţi, în mare parte bloggeri pe care vă las să-i ghiciţi în imagine, s-au înscris majoritar în tabăra celor cărora le tresaltă sufletul la ideea de conduită ecologică, mulţi răspunzând afirmativ când au fost chestionaţi asupra dorinţei / disponibilităţii de a-şi achiziţiona o maşină hibridă. Totuşi, întâlnirea nu a fost o simfonie emoţionantă a unor voluntari ai ecologiei, adunaţi să compună o odă a ozonului. S-a discutat despre numere, traduse în cheltuieli sau emisii, despre beneficii, despre strategii de marketing şi profilul potenţialului cumpărător în România (subiect care a părut să-i pună în dificultate pe reprezentanţii Toyota, care păreau luaţi prin surprindere de aceste întrebări de un elementar pur în lumea afacerilor), despre paşi mici în locul gesturilor mari (Toyota, cu 23 de asemenea automobile vândute în România anul acesta, îşi propune ca ţintă pentru perioada următoare.. 90 de maşini Prius).

Mai multe puteţi găsi în prezentarea Toyota – sper să ajungeţi până la ultimul slide, esenţial pentru cultura noastră de şoferi (eco-)prietenoşi.

Etichete: ,

Şi a fost AdBreak ediţia 33, în Music Club, la capătul multor cotituri şi intrânduri care au condus într-un final la un loc potrivit pentru concerte discrete şi dezbateri aşezate, însă cu scaune traumatizante pentru verigile coloanei, unde, într-o sală plină dar fără să fie înghesuită, cu mese rezervate şi muzică potrivită pentru decor auditiv, l-am văzut pe Cohn.

Pentru că, să recunoaştem, ăsta a fost motivul deplasării mele acolo, pe o vreme înnorată, prevestitoare de timpuri tulburi, materializate într-o ploaie straşnică pe care am zărit-o când am fugit de la masa la care m-a repartizat ad-hoc una dintre gazdele clipocitoare, alături de doi domnişori (ea crezând pesemne că îmi face, binevoitoare, un serviciu, wink wink) pe care i-am stabilit la început ca fiind gay, not that there’s anything wrong with that, şi apoi ca fiind doar nişte puştani închipuiţi şi plicticoşi, fumători şi sterili în dialog („Nu te supăra, despre ce se vorbeşte în seara asta? Ah, reţinusem doar *Effie* şi nu ştiam sigur..”). Nu poţi sta o eternitate lângă un individ care tabără la gâtlejul profesional al celei de-a patra persoane plasate cu noi (tot un biet rătăcit solitar, un domn care-şi purta seriozitatea de lucrător în vânzări asortată cu diplomat şi cravată), ciugulindu-i impresiile cu râvna agresivă a tânărului care întreabă, scormoneşte, arată că vrea să ştie, că îi pasă de viitorul său, că vrea să reuşească, şi toate astea în vreme ce prietenul său îţi trimite rotocole de fum în ureche. Atunci te scuzi afabil şi te volatilizezi înspre toaletă, traversată de o nevoie inventată şi urgentă, apoi îţi porţi privirile afară şi eşti martoră la răpăitul care se revărsa prevestitor peste curtea interioară a clubului, pâlpâind la răstimpuri de fulgere mai mult intuite, pentru ca într-un final să revii în penumbra mov-albăstruie de neon a clubului, traseu în care treci pe lângă Cohn şi începi să mustăceşti încurcată ca o adolescentă ce tocmai a primit un compliment de la băiatul care îi dă dureri de stomac.

Subiectul în jurul căruia a gravitat discuţia a fost cel al recent decernatelor premii Effie, Oscarul autohton al publicităţii, şi destinaţia înspre care se îndreaptă în cursul alterării sale; s-a deplâns dispariţia Ad’Or (axat pe creativitate), fapt ce a atras după sine transferul aşteptărilor industriei dinspre un cuplu de forţe perfect uns AdOr – Effie (ultimul aducând recunoaştere eficienţei în comunicare) înspre unicul festival ce încă mai respiră, Effie. Astfel, se pierde din vedere stratul definitoru al evenimentului, se năucesc criteriile, se înmulţesc haotic categoriile, se mundanizează şi tabloidizează o acţiune cândva a elitei. Pomenesc *tablodizează* şi abia a-i sesiza faptul că am expus termenul cel mai potrivit pentru a descrie impresia generală a evenimentului de astă-seară. Trebuia să fii printre ei, să-i priveşti proiectaţi pe ecranele de lângă tine, să le vezi cutele din colţul gurii şi pasiunea cu care vorbesc, să le vezi nodurile degetelor albite în strânsoarea microfoanelor în vreme ce purtau un dialog al acuzelor, pentru a înţelege cât de complicat şi nesănătos este de fapt sistemul de canale prin care circulă seva lucrurilor nevăzute, plasate în planul doi pentru privitori.

1

Primul şir de vorbitori a reunit organizatori şi juraţi Effie, oameni în măsură să ofere detalii tehnice, relevante. Se încearcă livrarea unor formulare de participare cât mai atent create, fapt care poate translata atenţia de la conţinut la proceduri de formă. Bogdana Butnar, cu efervescenţa unei adolescente cu opinii puternice şi cărora ţine să le dea glas, uneori haotic şi pe o limbă colocvială forţată, a schiţat chenarul de valori Euro Effie, unul al cazurilor scrise superficial, într-o trecere nonşalantă peste aspecte care ar trebui să dea dimensiunea responsabilităţii unor profesionişti, acesta fiind lucrul asupra căruia ar trebui să se plaseze spotul de atenţie. Şi încă două mici lucruri, Ştefan Stroe, moderatorul discuţiei, pare a fi genul de tip în care seniorii îşi pun speranţele, articulat, isteţ, lucid, o plăcere să-l observi, iar ăsta, cum îi spune?, Şerban Alexandrescu de la Headvertising are un tic verbal, ăsta, cum îi spune?, amuzant.

2

A doua parte a dezbaterii, miezul conferinţei şi partea ei cea mai revelatoare, ne-a supus unei întrebări apăsătoare, conform reprezentantului Leo Burnett: „Este varza murdară?”, are mizerioare printre frunze?, sigur e comestibilă?, pe cuvântul meu că am auzit smalţ scrâşnind. Pentru un om din exterior, toată sarabanda domnilor din triunghiul GMP – Leo – McCann, primii câştigători ai Grand Effie pentru Timişoreana, ultimii doi uniţi romantic într-o cruciadă de contestare a valabilităţii gestului (GMP primind recunoaştere pentru o strategie de brand preluată de la agenţia premergătoare lor, Lowe), a părut o deprimantă şi dezamăgitoare expunere a absenţei unei minime diplomaţii şi a unui salubru simţ al ridicolului.

McCann Erickson a vorbit prin laringele unui domn [Adrian Botan] care fie sărbătorise prevestitor victoria lui Manchester, fie căzuse sub încremenirea adrenalinei subordonate unei direcţii distructive. Argumente fragile şi repetate, o sumaritate circulară a limbajului, blocaje indignate în care singura replică era „Dar, Felix [Tătaru], get real!” nu au fost stimulente ale unui dialog firesc, ci mai degrabă ale unor contre amuzante de oameni mici. Acestuia i-a stat alături vocea lui Leo Burnett [Ştefan Iordache?], contestatară şi plină de râvnă voluptuoasă. Alunecând sub ispita discutării cazului particular şi eşuând să îndrepte dezbaterea înspre o rezolvare, gen introducerea unor reguli care să elimine pe viitor aceste scenarii, întregul episod pare mai mult o răfuială punctuală decât o invitaţie la dialog constructiv. Şi e facil, ştiu că e facil să cazi în prejudecata invidiei atrase de proaspătul laureat şi încerc să evit asemenea sugestii. Problema e că, deşi revolta poate fi acceptată ca fiind justificată, domnii implicaţi nu reuşesc decât să joace sceneta unor precupeţe care se lovesc cu legăturile de pătrunjel peste ochi, chiţăind indignate, în vreme ce din sală se aud aplauze şi chiuituri, dintr-un colţ sau altul, în funcţie de cine „a spus-o bine„. Iar asta devine alarmant şi trist atunci când se petrece cu nişte oameni care îşi arogă statut de profesionişti într-ale comunicării.

3

Dar a venit vremea ultimei părţi a întâlnirii şi cea mai de bun-simţ, a creativilor Ţugu şi Cohn, la braţ verbal cu acelaşi Stroe, parte care ne-a alinat stânjeneala construită meticulos până atunci. Pentru că domnii în cauză ne-au arătat cum poţi discuta un subiect delicat cu umor şi calm, cu luciditate şi cu îngrijorarea reţinut-revoltată a celui căruia îi pasă de bunul mers al lucrurilor într-un fel autentic, necosmetizat. Cohn, pentru că despre el este acest text, amendând barbarismele moderatorului în vechea şi draga lui manieră mucalită, a subliniat pericolul deturnării atenţiei de la esenţa faptelor la o latură superficială a lor, deplângând o lume publicitară care are drept standard suprem o platformă strategică aşezată, recurentă, deloc inovativă la nivel de mesaj [Timişoreana]. E nevoie de un minim standard de bun-simţ creativ, de ridicarea ştachetei, de găsirea unor mesaje noi şi eficiente (de pildă, colajul de imagini realizat de C&J || A&H în campania MMS pentru Cosmote, prin care se dorea câştigarea simpatiei pentru brandul în cauză şi unde gândul generator din spate, „o lume plină de MMS-uri, trimite-le pe toate”, a adus o tentă de empatie şi familiaritate într-un decor al publicităţii de telecom îmbibate de oferte abundente şi dezvrăjite). Remarcând absenţa discuţiilor post-eveniment, în care dezbaterile pe cazuri particulare să fie făcute deschis, transparent, Cohn a punctat lipsa unei coordonate Effie esenţiale, aceea de eveniment util, contribuitor la educarea tagmei publicitare.

Desigur, în întreg textul am bravat, n-am de unde să fi ştiut toate astea, tot timpul am fost absorbită de privirea verde a lui Mr Marvelous, the supreme creative director himself. Pun pariu că ascultă muzică eclectică, Bjork şi Portishead, şi citeşte Kierkegaard sau Houellebecq în vreme ce savurează cornuri calde, unse cu o dungă de unt. Neapărat.  Oh, we’ll always have Paris..

Etichete: ,

Ziua 2 a Conferinţelor din cadrul Olimpiadelor Comunicării, ţinute în spaţiul formal şi somptuos al Casei Poporului, a tocat subiecte precum campaniile de PR (comercial, politic), eticheta publică în politică şi cariera într-o agenţie de comunicare. Deşi aveam în plan să merg la toate cele trei, schimbările bruşte de atitudine, fiecare cu propriul set de combinaţii de haine şi maniere de expresie capilară au determinat participarea mea la doar ultimele două (cu un plus de jumătate de oră câştigat pe banca din Parcul Izvor, terminând Antichrista de Amelie Nothomb, într-o atmosferă soare-nor extraterestru de schimbătoare).

Ştampila de pe frunte – primul pas spre nemurirea politică

Discuţia, aducând pe eşafodajul dezbaterilor o panoplie de feţe ale caraghioslâcului politic, precum Bogdan Olteanu („finul lui Tăriceanu”), Adriean Videanu („primarul bordură”), Codruţ Sereş, Ludovic Orban („cântăreţul”), Victor Ponta („băiatul lui Năstase”), sub oblăduirea lui Victor Ciutacu („tonomatul cu fise”), şi-a propus să dumirească privind marja de importanţă pe care comunicarea politică o are pentru imaginea unui politician. După şirul de scurte prezentări ale politicienilor, uneori dătătoare de zâmbete (Videanu: „bordura e un element de design al străzii”; Ponta: „Nu ştiu dacă lui Videanu i-a fost rău ca primar, nouă ne-a fost”; Orban [mucalit]: „Da, cânt, şi ce dacă?”; Sereş şi relatarea poznei în care Orban i-a unduit vizual soţia la trecerea de pietoni; Olteanu: „Mai bine oligarf decât oligofren”), alteori emiţând lucruri de bun-simţ (Videanu: Mass-media trece cu vederea aspectele pozitive, precum inaugurarea recentă a primului teatru după 1989, Metropolis; Orban: Depăşirea etichetelor negative false se face prin expuneri directe; Olteanu: Etichetele sunt bune sau rele, uneori pot ajuta), a urmat un ping-pong de întrebări şi răspunsuri, multe pierzând din vedere esenţa conferinţei şi migrând de la o discuţie despre comunicare la una despre politică.

Reţinem că:

Ponta: Partidul trebuie sensibilizat să ia în considerare afinităţile publicului (la o întrebare legată de impactul pe care plecarea lui Oprescu o va avea asupra imaginii partidului).

Olteanu: Votul uninominal nu dezavantajează oamenii noi, dimpotrivă. Cei vechi au un bagaj de imagine negativ care le poate ridica probleme.

Ponta: Nu e greu să fii tânăr în politică, e greu să nu devii ticălos.

Olteanu: Memoria publică e de scurtă durată (vezi Chirac şi revenirea sa după ce fusese catalogat drept un ratat politic, Iliescu şi îmbrăţişarea lui de către electorat în 2000, după 4 ani). Tinerii nu au nevoie de ajutorul celor mari, ci de cel al alegătorilor.

Ponta: Importantă e echipa. Extensia politicii în monden are greutate (ca răspuns la afirmaţia unei studente care dezvăluia crudul adevăr: generaţia tânără cunoaşte politicienii tineri mai degrabă din revistele de monden).

Olteanu: Nu există politică fără comunicare în politică, nu există politică în abstract. Temele de campanie electrorală se schimbă prin introducerea uninominalului, prin specializare mai puternică, prin plierea pe specificul local / dorinţele electroratului (parc, borduri, pieţe) – aflate prin sondaje sau discuţii individuale. Credibilitatea va face diferenţa. Va adopta un blog ca unealtă de comunicare doar când va fi în opoziţie, aflându-se la putere ar canaliza înspre el şi umorile cauzate de nemulţumirile oamenilor faţă de colegii săi de putere, nu ar fi un loc de comunicare autentică.

Sereş: Blogul are avantajul comunicării, însă lipsa de timp poate fi un impediment în instituirea unuia.

Ciutacu: Blogul umanizează imaginea politică (Năstase).

Conferinţa s-a încheiat cu moderatorul Ciutacu expulzând opiniile sale la adresa lui Băsescu (ca politician, nu ca om, a ţinut să precizeze), cuvinte precum mitocan sau element nociv fiind aplaudate fervent de către pisoiaşii din sală.

Drumuri de carieră într-o agenţie de comunicare

Cu ceva mai mult potenţial de relevanţă pentru profilul evenimentului şi pentru interesul celor din sală, ultima conferinţă a adus laolată reprezentanţi ai câtorva dintre agenţiile de comunicare din România: Crenguţa Roşu (DC Communication), Sorana Savu (Premium Communication), Radu Ionescu (Kinecto), Roxana Dumitru (Leo Burnett), Alexandru (McCann Erickson) – al cărui nume nu l-am reţinut în formă de protest – interior, dar vehement, cu pumnii mici lovind aerul, tot tacâmul – faţă de absenţa neaşteptată a lui Andrei Cohn de la Cohn&Jansen / Ashley&Holmes [boo, Cohn, boo-hoo!], sub instrucţiunile necruţătoare ale moderatoarei Bogdana Butnar (McCann Erickson), care avertiza înainte de conferinţă, pe contul său de twitter, că plănuieşte să nu fie drăguţă cu audienţa [s-a dovedit totuşi a fi o tipă carismatică].

Discuţia a încercat să contureze un drum al posibilităţilor pentru tânărul care are în minte destinaţia unei agenţii de comunicare, consultanţă, publicitate / PR. S-a pornit de la prezentarea specificului fiecărei agenţii în parte, prilej cu care s-au derulat în faţa noastră structuri interne, oportunităţi, intrânduri ale industriei de comunicare.

Minutele s-au derulat sumar astfel:

Roxana Dumitru: Creaţia e un job greu, implică multe iţe ce trebuie împletite cu rost, precum input pe strategie, selectarea regizorului şi castingului, stabilirea fezabilităţii propunerii. Misiunea Leo: Să construiască poveşti de succes. Poveste de succes: Prigat. Fairytale gone bad: Elite.

Radu Ionescu: Interactivul e o industrie tânără, bine cunoscută de cei aflaţi la început de carieră, cu şanse mari de promovare în sânul ei.

Sorana Savu: Structura agenţiei e orizontală, nu există ierarhii. Sunt disponibile doar trei titluri de aşezat pe cartea de vizită: Junior Consultant, Consultant, Senior Consultant, separate de ani de experienţă şi abilităţi câştigate. Se pune accent pe responsabilitate, pe independenţa de decizie a consultantului. Alegerea clienţilor se învârte pe o roată cu 3 zimţi: oamenii, brandul, banii. Un consultant scrie enorm şi citeşte monstruos, trebuie să aibă o scriitură impecabilă şi versatilă, adaptabilă, să nu fie străin de curiozitate, discernământ, iniţiativă, bun simţ sau umor.

Şi câteva frânturi de idei ciugulite din dialogul tineri – agenţii:

În agenţii de acest profil, experienţa poate fi sinonimă cu uzura.

Aplicanţii la diferite posturi se fac uneori blamabili de erori precum apelarea la semi-preparate legate de CV şi scrisori de intenţie, eşuând să transmită imaginea lor autentică, subordonarea la răspunsuri prefabricate, nestăpânirea unui rotocol de informaţii relevante privind agenţia la care aplică.

Ideea de voluntariat nu e mult alintată (lipsa de timp ar atrage o abordare superficială din partea agenţiei), precum nici cea de slujbă part-time (nevoia de a fi oricând disponibil pentru client).

Avantajele implicării într-o agenţie, iar nu lucrul direct la client, în sectorul similar, se construiesc pe idei precum expunerea la mai multe domenii şi proiecte, informaţii variate în scurt timp (experienţă transferabilă), jonglare între domenii, promovare facilă, viitoare decizii de slujbă făcute în cunoştinţă de cauză, lipsa presiunilor care altfel s-ar regăsi în contactul intim, din interior, cu o companie.

Ca o idee sumatoare, fiecare invitat a enunţat câte un cuvânt definitoriu pentru profilul candidatului ideal, rezultând o corolă de cuvinte magice pentru cei dornici să dezvolte o „carieră comunicativă”: pasiune, discernământ, conturare interioară.

THE END

We come. We see. We write.


It's all about events, people and the lime in your vodka tonic.

eventipedia [at] gmail [dot] com

Bucharest, Romania
August 2017
L M M M V S D
« Iun    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031