Eventipedia

Archive for Noiembrie 6th, 2007

„I’m an artist and I’m sensitive about my shit.” Erykah Badu

Asta e o reacţie care nu s-a regăsit aseară, în micul teatru Bulandra, unde Oricum şi Cosmote au lansat programul Mentorship. O chestiuţă faină şi inedită în peisajul autohton, pusă la cale de o mână de copii entuziaşti care şi-au îndreptat privirile înspre un segment important al societăţii: tinerii între 14-25 de ani. Ce-şi propun ei pare să fie construirea unui pod de legătură între oamenii mari şi cei în devenire, între lumea personajelor numite – clişeistic şi destul de vag – „de succes” şi tinerii obişnuiţi, pentru dezvelirea unor tabu-uri şi devoalarea de mituri, pentru a se ţese un dialog în jurul întrebării „Cum pot ajunge şi eu acolo unde eşti tu?” .

Cohn, Doroftei, Găvan, Rădulescu şi Pellea – într-o proiecţie video – au încercat să răspundă întrebărilor lui Bucurenci şi ale celor din sală. Fiecare vorbind despre experienţa vieţii sale, despre povestea devenirii lor întru ceea ce sunt acum. Nefasonaţi şi lipsiţi de infatuare, umani şi deschişi. Publicitate, box, alpinism, showbiz şi teatru. Motoraşe de pasiune, surse de entuziasm, motivaţie, eşec şi repliere, curaj şi încredere.

La nivel personal, cred că cea mai importantă descoperire a serii a fost Andrei Cohn, om de publicitate, Cohn&Jansen, tip calm şi condensat, meticulos în gândire şi discurs, cu o aură de artist, însa deloc infatuat. Şi încă. O întărire a ideii că Oana Pellea este o gagică minunată, fermecătoare şi autentică în trăirile ei, cu o extraordinară inteligenţă a limbajului non-verbal.

(c) Andrei Maxim

11 octombrie 2007

Anunțuri

Au fost Muse. Au fost baloane albastre diforme şi un Bellamy aparent cinic în transmiterea emoţiei. Au fost un pian şi o chitară, ambele vibrante. Au fost ecrane pe care lumi întregi se derulau într-un tempo delirant, aşezat la unison cu restul spectacolului. Au fost găuri negre şi revelaţii.

***

Cred că unora, precum mie, le lipseşte însă cultura concertelor rock – pe care le judecă după tipare nepotrivite. Am descoperit în jurul meu voci care blamau în mod nedrept lipsa de răspuns vizibil&audibil al publicului autohton. Explozia de energie este diferită însă la muzica rock faţă de alte genuri făţiş-hedonistice. A se lua de exemplu un concert Faithless (întâmplator, am fost la cel de la B’estival). Acolo totul este epidermic, totul mizează pe comunicarea gălăgioasă şi agitată dintre spectatori şi artist. Publicul e o masă neliniştită şi febrilă, prin care ritmurile trec nefiltrate, declanşând instantaneu răspunsuri în plan fizic: sărituri, aplauze, mâini ridicate la unison, refrenuri dublate de o voce imensă, comună.

La Muse ţi se dă voie să fii condensat. Ţi se îngăduieşte să rămâi inert, pătruns de sunet şi imagini, ca fotocopie a înmărmuririi. Aici explozia e îndeosebi pe dinăuntru. Îmi place să cred că Belamy&co sunt oameni care fix pe ideea asta merg, oameni care nu-şi ridică întrebări legate de rostul lor pe scenă dacă nu văd o mare de degeţele fluturate în aer. Îmi place să cred că roiul de lumini şi culori, notele înalte şi cele adânci, imaginile de încărcătură negativă (mase de oameni bruscaţi, război, etc) nu sunt unelte prin care ei intenţionează să obţină o reacţie zburdalnică. Dimpotrivă. Muse te vor paralizat de emoţie. Ăsta e canalul lor de comunicare cu tine.

Ei merg pe extreme. Intensitate a furiei sau violenţă a tristeţii macerate pe dinăuntru. „Time is running out” sau „Sing for absolution”. „Hysteria” sau „Feeling good”. Totul într-un chenar al comunicării subliminale, subtile, din priviri.

***

I-au numit „cea mea tare trupă live”. I-aş numi „o splendidă punere în scenă a emoţiei”. Muse.

7 octombrie 2007


We come. We see. We write.


It's all about events, people and the lime in your vodka tonic.

eventipedia [at] gmail [dot] com

Bucharest, Romania
Noiembrie 2007
L M M M V S D
    Dec »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  
Anunțuri