Eventipedia

În a doua parte a anului universitar 2007-2008, o idee a unor omuleţi a căpătat materializare. Ideea de a-i instrui pe studenţii politehnişti de la Automatică şi Calculatoare, de an III şi IV în domeniul vânzărilor IT, de a-i patch-ui cu ceva soft-skill-uri şi de a le interfaţa contactul cu lumea business din România. Cine au fost aceşti câţiva omuleţi? Câteva dintre cele mai mari companii IT (vezi imaginea) care şi-au aşternut logo-ul pe manualul de instruire al dlui Călin Tatomir, fost director de vânzări Compaq, în prezent director la propriul său cabinet de consultanţă în ITC şi un guru al networkingului din lumea afacerilor autohtone.

Cum altfel să numeşti un individ care în timpul seminarului îşi scoate ostentativ iPhone-ul şi îl sună pe directorul uneia dintre băncile mari din România, pentru simpla valoare expozitivă a gestului – Tatomir cunoaşte şi are acces la oameni importanţi. A urmat apoi un joc amuzant pe care dl lector l-a pus în practică, unul care implica un set de cartonaşe galbene (aparent, vestite cartonaşe galbene) pe care stăteau scrise numele diferitelor companii, pentru fiecare Tatomir derulând o întreagă epopee personală a fiecăruia dintre directorii foşti sau actuali (copii, soţie, amantă, maşină, pasiuni). Toate acestea se subsumează imaginii unui om care a înţeles importanţa networkingului şi puterea pe care informaţia (în termeni de cunoaştere a domeniului în care acţionezi) o poartă.

Cursul săptămânal cuprinde o suită de ore integral susţinute de dl Tatomir, alternate cu ore în care diferiţi directori generali sau de vânzări vine în faţa studenţilor pentru a lega cu ei un dialog colocvial în aparenţă. Până în prezent, au fost în trecere Silviu Hotăran, Microsoft România, directorul Fujitsu Siemens România, Dragoş Nicolaescu, şi directorul de vânzări IBM, dl Laurenţiu Oftez. Fiecare, dându-şi cravata jos, a încercat să-şi expună parcursul până în poziţia pe care o ocupă în prezent, într-un discurs prietenos, însă sub care se poate ghici educaţia organizaţională. Fiecare dintre ei a fost într-o anumită măsură reprezentativ pentru compania în numele căreia venise: dl Hotăran a avut răspunsuri ce păreau autentice, dorind să transmită o imagine umană, la care tinerii puteau rezona („nu l-am putut convinge pe fiul meu să folosească doar produse Microsoft, nu sunt pe deplin mulţumit de niciun produs Microsoft„, etc), în vreme ce dl Nicolaescu a sfidat răbdarea şi inteligenţa noastră cu un flux verbal de un puternic şi stângace iz PR-istic („nu suntem interesaţi de profit, mulţumirea cilenţilor este pe primul loc” and so on and so on); IBM nu s-a dezis de la imaginea sa greoaie, uşor bătrânicioasă, directorul său de vânzări, deşi un tip carismatic şi care a vrut să ne împărtăşească o parte din cunoştinţele de bază în vânzări, a fost perceput ca fiind uşor anost şi puţin interactiv.

Când vine vorba de interactivitate, nu poţi să nu remarci sclipirea din ochii studenţilor. Pentru că, dincolo de gesturile uşor grandomane ale dlui Tatomir, cursul său este unul definit de dinamism, simţ practic, umor şi autenticitate. Seminariile sunt ca un vârtej în care timpul ajunge să treacă nebuneşte, în timp ce înveţi cum să te vinzi prin ceea ce te defineşte pe tine sau cât de importantă este crearea unei strategii. Mulţi dintre studenţii lui Tatomir au rămas fascinaţi de noua abordare. Mulţi au avut revelaţia unui curs făcut „pe bune”, aşa cum trebuie. Par revitalizaţi, energizaţi după 3 – 4 ani de frecuş intelectual şi moral într-un spaţiu de învăţământ uzant şi conformist la o manieră neupdatată. În acest sens, e de remarcat felul în care a fost ales să se mediatizeze acest curs: stickere uriaşe pe dalele Politehnicii, „pentru că studentul politehnist merge cu capul în jos„.

Punând toate acestea în balanţă, aproape că treci cu vederea justificarea utilitaristă a companiilor de a participa la un asemenea proiect (şi care face improbabilă organizarea cursului pentru cei de ani mai mici – unde ar fi extrem de util pentru o ordonare de timpuriu a prioritatilor şi pentru clarificarea unei căi pe care studentul proaspăt intrat în facultate să şi-o stabilească într-o anumită măsură): înscrierea la curs a fost condiţionată de trimiterea CV-ului de către fiecare student în parte, urmând ca acesta să ajungă la companii, alături de referinţe din partea dlui Tatomir. O mişcare de recrutare inedită, inteligentă, care asigură companiilor o bază de candidaţi above average, cu temelia deja formată pentru o pregătire viitoare temeinică în domeniul vânzărilor IT. De remarcat faptul că nicio specificare a acestui lucru nu a fost făcută înainte de înscriere. Şi nu ar fi un lucru aşa grav cât timp mişcarea nu ar putea fi văzută ca un sprijin suplimentar adus studentului, căruia i se asigura acces direct la companie. Totuşi, ar trebui să existe un grad mai mare de transparenţă când vine vorba de informaţia personală, în definitiv singura care ne defineşte esenţial.

Dacă un om obişnuit, să spunem eu, şi-ar fi luat astă-seară boneta magică şi tricoul de susţinere şi ar fi mers la întâlnirea bloggerilor de la Fabrica, ar fi rămas trainic marcat în sufleţelul său plăpând. Omul ăsta, să-i spunem moi, ar fi stat la o coadă care şi la 2 ore de la începutul oficial al chermezei (când ar fi ajuns moi) încă ieşea proeminent în afara clubului şi ar fi zăbovit apoi încă vreo câteva minute la garderobă.

Sala în care ar fi pătruns moi ar fi fost una tip culoar, întunecată şi strîmtă, senzaţie augmentată de ticsirea de omuleţi de toate nuanţele şi frizurile, ciobănei şi mioriţe, VIP-uri acceptate sau mai închipuite. Muzica housish s-ar fi lovit, dând din coate, din perete în perete, din podea în tavan şi înapoi. Ecrane luminoase ar fi înviorat marginal atmosfera underground. În vreme ce moi şi alţii ca el ar fi purces să transforme bonul de bere Adobe (inteligentă mişcare) în ceva mai efemer, Johann ar fi răsărit pe scenă pentru a da curs festivităţilor, motivul oficial al întâlnirii (cel real fiind, desigur, dansul social al bloggerilor).

Moi, neinspirat aşezat fix în miezul gloatei, îndeajuns de aproape cât să zărească figurile celor de pe scenă, însă mult prea intim plasată faţă de chiuitorii serii, s-ar fi găsit blestemându-şi voinţa de a fi acolo, precum şi pe flăcăii care îl sfredeleau cu fluiere de stână. Profan într-ale virtualului de prim rang, ar rămâne ambiguizat când lumea ar scanda frenetic jegjegjeg, visuratvisuratvisurat, flu-flu-fluiere, ciutacu, booo, zosozosozoso, „îmi bag pula, a ieşit tolontan cel mai bun?”. Cu minţile alambicate şi echilibrul afectat de nişte otolite răvăşite, moi s-ar fi simţit ca într-un cămin cultural dintr-un sat uitat de civilizaţie, unde tinerii s-au întâlnit să mai spargă o bilă, să mai asculte o muzicuţă pe care să urle straşnic, să trăiască şi ei că doar o veaţă are.

Resemnat că locul ăla nu e pentru el, moi ar fi plecat imediat ce decernarea premiilor s-ar fi sfârşit, cu părerea de rău faţă de o intenţie novac-iană care pare sănătoasă şi inspirată, însă care eşuează prin numărul mare de omuleţi (deci networking ineficient) şi aerul de iarmaroc pe care unii mai vânoşi l-au indus. De timpuriu ajuns acasă şi mulţumind în gând organizatorilor, moi şi-ar fi îmbrăcat noul tricou cu sigla RBF şi ar fi adormit gândind că blogosferei îi şade cel mai bine în virtual.

Etichete:

Sandero, hai să stăm de vorbă puţin.”  Se pare că sub această deviză a decurs pseudo-conferinţa de astăzi, pusă la cale de Dacia în colaborare cu Evensys, la cafeneaua Market 8 din zona Lipscani. Încă de pe 4 martie, de la Salonul Auto de la Geneva, se ştia de intenţia Dacia de a lansa un nou model, astfel că mulţi s-au întrebat care ar fi rostul încă unei conferinţe de presă, la distanţă de o săptămână. Tocmai, nu a fost doar o conferinţă de presă. Sau, mai bine spus, nu a fost decât razant o conferinţă de presă. Mai degrabă a fost o întâlnire de discuţii asupra unei noi identităţi de marcă, o întâlnire de dezbateri în compania reprezentanţilor Dacia (Rafael Treguer, director Marketing, şi Liviu Ion, director de Comunicare) şi a altor câtorva cunoscători în branding şi comunicare.

Cu Lucian Mândruţă şi Cristi Manafu în roluri de mediatori ai jocului, s-a încercat altceva în materie de marketing şi livrare de brand. S-a dorit înlocuirea conferinţei de presă tipice, cu limitele sale şi fluxul unidirecţional (unii întreabă, ceilalţi răspund), cu un nou format de întâlnire, mai colocvial şi lejer, derulat într-un spaţiu plăcut şi nepretenţios, unde să se poată lega un dialog pe baza unui produs sau brand. Exprimări de opinii, nu ridicare de întrebări.

Mândruţă: „Suntem şmecheri, ne dăm cu părerea.”

S-a debutat cu o prezentare powerpoint-istă a întregului flux de gândire din spatele reînnoirii de marcă Dacia, a raţionamentelor de marketing din umbra produsului, toate acele cuvinte frumos alese care justifică o acţiune în lumea business. Conceptul Dacia a fost trecut prin 4 paneluri interogative principale:

  • „De ce este nevoie de o marcă puternică?”

O marcă puternică răspunde aşteptărilor, fidelizează clienţii, trasându-se de-a lungul a 3 axe majore de definire: familiaritate, încredere, diferenţiere.

  • „De unde venim?”

Scurt periplu al mărcii internaţionale, cu menţionarea principalelor modificări de imagine (MCV, VAN, Pick-up, Sandero), cu avantaje prezente în sectorul raportului preţ/prestaţii, al spaţiului interior ofertant şi al adaptării la condiţiile locale, dar şi cu un dezavantaj în plan de imagine. Un şir de transformări care vine ca răspuns la transformarea României, la noile nevoi ale populaţiei. Blazonul devine mai robust, câştigă puncte de modernitate, fiind un reprezentant mai fidel al noii politici de imagine.

  • „Ce vrem să fim?”

Dacia a scornit 2 mari primitive la care se subsumează noul model: GENEROZITATE (marcă accesibilă, care are grijă de tine, generoasă în sectorul spaţial, amintind de „abundenţa unui câmp de floarea-soarelui” :) şi INGENIOZITATE (marcă de spirit inventiv şi de spirit de iniţiativă, care o plasează înaintea celorlalţi, intuitivă şi empatică faţă de nevoile clienţilor).

În definitiv, ce vor să fie se suprapune peste ce vor să se spună în viitor despre marca Dacia, şi anume o marcă la cel mai bun preţ pentru dotările şi spaţiul oferit, care evoluează odată cu nevoile clientului, care pune la dispoziţie o ofertă largă ce atrage după sine câteva grade în plus de libertatea de alegere).

  • „Cum reuşim?”

Printr-o mişcare globală de primenire vizuală: înnoire de blazon şi totemuri, noi reclame diferenţiate prin banda albastră ce face blazonul mai vizibil, printr-un produs compact, modern, polivalent, la un preţ accesibil, aplecat mai mult decât în trecut înspre o clientelă tânără, feminină.

Dincolo de monologul Dacia, temeinic construit marketing-wise, totuşi important pentru o bună înţelegere a subiectului în discuţie, a urmat partea non-conformistă a întâlnirii, schimbul de opinii. Audienţa a spus „Sandero, trebuie să vorbim” şi a luat la puricat aspecte precum noul blazon, avantaje ale proaspătului model şi potenţiale pasiuni iscate de o marcă a traumelor comunist-consumiste.

Au existat voci care au asemănat noul logo cu un deschizător de bere ori cu o cutie de conservă contorsionată ori cu un emoticon zâmbitor. Bobby Voicu (consultant într-ale blogurilor, mai nou nomad, un tip care a părut a avea opinii de bun-simţ, mature, constructive), persoană prezentă şi la Salonul de la Geneva, a întărit ideea că noul model e superior celui actual, afirmând ulterior că judecata ruptă de întreg a blazonului îi face acestuia o defavoare, logo-ul arată bine pe maşină dar nu şi individual, şi a tras de mânecă reprezentanţii Dacia în ceea ce priveşte lipsa lor de inspiraţie în a suprapune blazonul peste mecanismul de deschidere a portbagajului (idee întîlnită la alte mărci, precum Seat).

Bobby: „Ale mele vin fără sutien.”

Zoso a părut în largul său în veşnica poziţie de Gică-contra, atacând originalitatea modelului (un Clio rebranduit) ca o expresie a metehnei celor din publicitate care importă idei şi pretind a fi ale lor.

Cristina Stănciulescu: „Ca orice femeie, îmi bate inima la *generos*.”

Florin Grozea, membru HiQ, a simţit şi el impulsul să-şi exprime opinia, remarcând drept un punct pozitiv scaunele rabatabile, care înlesnesc transportul schiurilor – de pildă, amendând ulterior culoarea albastră, una – consideră el – nefeminină, pasivă, bătrâncioasă. Reprezentanţii au ridicat un argument al marketingului cuminte: cromatica marină a fost păstrată, în urma unui lung proces de gândire, drept expresie a continuităţii, a conservării rădăcinii de marcă.

Ciugulirea impresiilor a rezultat într-o consistentă marjă de opinii negative din partea publicului feminin, multe dintre domniţele din sală declarându-se purtătoare de sechele ale unui trecut în care Dacia a fost asociată cu amintiri nu întru totul plăcute, fiind deci refractare la nurii acestui proaspăt ivit „latin-lover” (Liviu Ion) pe 4 roţi. E limpede, nu iubesc Dacia pentru că nu o asociază cu lucruri frumoase (preţ atrăgător, manipulare simplă, simţ al umorului) – Raluca Ciucur, BrainTV. Soluţia pentru ruperea acestei bucle a respingerii e simplă şi a venit dinspre Liviu Ion – testaţi pentru a vedea diferenţa. De asemenea, o imagine tot mai jovială şi amuzantă e împinsă înspre materializare printr-o serie de campanii de aer proaspăt (vezi Logan KISS sau chiar întâlnirea de astăzi), printr-o sumă de caracteristici inovatoare (logo rotunjit, caroserie plăcută estetic), totul convergând înspre o comunicare caldă, tinerească, legată cu un public tânăr, care trebuie să sufere o alterare de perspectivă asupra brandului Dacia.

Funcţionalitatea proprie Dacia se va păstra, doar că se va încerca, prin noul model Sandero, să se înlocuiască imaginea unei maşini cu care se pot transporta 10 navete de bere ori un porc (indicaţie primită de designer la crearea modelului Dacia Logan!) cu cea a unui automobil elegant, feminin.

Dan Berte, cunoştinţa mai veche a comicului internautic, s-a dovedit a fi un individ articulat şi inteligent atunci când e aşezat faţă în faţă cu o problemă reală, iar nu una vagă, precum cea a inovaţiei antreprenoriatului virtual, de pildă, el fiind cel care a subliniat distincţia dintre logo şi brand, primul fiind direct şi punctual controlat de către creatorii produsului, cel de-al doilea fiind construit în timp, pe măsură ce oamenii au de-a face cu maşina în cauză. Din nou s-a lansat ideea că fără asocieri nu există opinii, ceea ce învârtoşează opinia conform căreia oamenii trebuie să simtă/testeze ca să creadă. Există riscul să se înţeleagă faptul că Sandero e o maşină dedicată exclusiv femeilor, când de fapt se doreşte doar o lărgire a publicului-ţintă al acestui automobil.

Zoso: „Slogan: Aceeaşi tablă sub un alt nume.

Bobby: „Slogan: Prima ta maşină.”

Răzvan de la Oricum a ridicat problema proiectelor cu tentă tinerească în care Dacia s-a implicat, fiindu-i opuse colaborări precum Gaudeamus ori festivaluri de film.

Au urmat interacţiuni de networking, măslinuţe şi vorbe, activitate căreia o parte din bloggeri i-a cedat cu mult înainte de încheierea discuţiilor, la umbra barului din capătul sălii. THE END.

TRUST este un joculeţ de strategie în business pe care Danone îl pune la cale anual în întreaga Europă, pe sistemul ierarhic al olimpiadelor (câteva etape naţionale şi marea finală internaţională, anul acesta la Paris). Dincolo de o inspirată manieră de promovare, TRUST este primordial o interesantă şi eficientă manieră de recrutare a tinerilor (doar de la ediţia de anul trecut, din cei aproximativ 70 de participanţi, în jur de 10 persoane au rămas în rândurile personalului Danone România, un procent fericit, cred eu). În 2008, jocul a reunit în cadrul elegant al Howard Johnson 15 echipe de participanţi şi o mână de oameni enorm de entuziasmaţi şi atenţi la detalii, cei care au format grupul organizatoric.

Ideea jocului se aplică grupurilor de câte 5 tineri care urmează să se insereze într-un case-study ce îi plasează în poziţii de conducere în cadrul unei subsidiare Danone proaspăt deschise într-o ţară fictivă. Informaţia este densă şi trebuie procesată într-un timp scurt, oferindu-se detalii care merg de la mediul social al ţării şi percepţii ale produselor până la compensaţii de concediere şi relaţii cu fermierii. Întreaga sumă de date intră în malaxorul analist al echipei vreme de 6 ore, răstimp în care o strategie şi o paletă de acţiuni prind contur: restructurezi personalul sau nu, închizi parte din linii şi deschizi altele, translatezi forţa de muncă dintr-o regiune într-alta prin închiderea unei fabrici, lansezi produse rebranduite, participi activ în acţiuni de sensibilizare privind mediul, organizezi campanii sociale, etc. Un întreg puzzle prinde formă şi soluţionare, printre flipcharturi, markere, excel-uri, P&L-uri, procente şi overheaduri.

Pentru un student de formaţiune inginerească, contactul cu lumea organizaţională şi cu aspectele sale economice îndeosebi poate fi unul E.T.-esc, o legătură de familiarizare cu o lume extraterestră. În esenţă însă, ceea ce un student în domeniu deţine în plus ar fi mai mult setul de termeni pe care l-a înglobat şi o lejeritate în preajma problemelor de natură economic-strategică, cu eventuale scenarii analizate şi fructificate la nivel de *cultură de economie*. Altfel, spiritul antreprenorial/managerial – înţeles la nivel de spirit analitic, fler şi viziune – poate emerge de oriunde, indiferent de pregătirea formală a unui individ (de altfel, am întâlnit mulţi ingineri cu diplomă care, după terminarea facultăţii, au virat major înspre domenii precum marketing sau vânzări, în cadrul multinaţionalelor şi nu numai).

TRUST e un montaigne-rousse care îşi măreşte gradual ritmul, ajungând înspre final la viteze de adrenalină ameţitoare. E un test de echipă, o probă de comunicare şi compromisuri, un joc de distracţie serioasă.

Echipa Asterix a raportat. : )

Etichete: ,

Clubul Ţăranului Român a găzduit într-una din serile trecute un concert de muzică rock-indie al unei trupe aflate la început, pe cale să scoată primul album. Cu sprijinul lui Mani Gutău, fost membru Urma, reprezentant Catapulta Records, cei 4 tineri muzicali de la DuteVino au reuşit să umple strâmta cameră rurală de la Muzeu cu oameni bine-dispuşi şi un nivel copleşitor de decibeli. Muzica lor aici. Site-ul lor de prezentare dincoace.

Ascultaţi la umbra înregistrărilor de studio, muzicienii par să se subsumeze unui stil proaspăt, atent construit. În concert însă au apărut mai degrabă ca un grup de adolescenţi care cântă muzică de garaj, zgomotoasă şi stridentă, monotonă şi astfel greu memorabilă, venită la pachet cu toate imperfecţiunile lipsei de experienţă şi exagerările proprii unei exaltări copilăreşti. DuteVino a cântat pentru prieteni, astfel se poate explica frenezia săltăreaţă a trepăduşelor din public. Există o vorbă – e de ajuns să atingi o persoana prin ceea ce faci – şi e lăudabil că ei au reuşit să îşi transforme prietenii în fani. Însă atmosfera de urlete şi ţopăieli a părut artificială şi dictată mai degrabă de o solidaritate prietenească decât de o autentică înclinare înspre produsul lor artistic.

Cu o solistă fără charismă şi un sunet care nu alinia instrumentele cu vocea, cea din urmă fiind acoperită de primele, muzicienii au încercat să dea tot ce au putut, iar asta a fost uşor de remarcat. Le acordăm prezumţia de nevinovăţie în virtutea faptului că a fost prima lor prestaţie publică proprie în totalitatea ei şi aşteptăm albumul, răstimp în care sperăm că tinerii vor găsi formula potrivită pentru prestaţiile live, care să le pună în lumină muzica în ce are ea mai valoros, iar nu să îi amplifice nuanţele de imaturitate.

Etichete: ,

Pentru că doar aici puteţi să urmăriţi în deplinătatea sa dansul siderant al unui bătrânel în frac, care se smuceşte nebuneşte şi în nesincronizare cu muzica. Pentru că aici marmura, globurile de sticlă luminând puternic şi egal, frescele suprapuse se unesc într-un decor elegant, totuşi reţinut. Sala de concert nu e uriaşă, suprapusă pe niveluri precum cea de la Operă; la Ateneu spectatorii şi orchestra se privesc de la acelaşi nivel într-o cameră de o intimitate surprinzătoare.

Zilele acestea am mers pentru prima oară la un concert la Ateneu, fără a avea justificare menită să-mi ia în mod demn apărarea pentru această carenţă culturală. Ajungând dincolo de ora de începere a concertului şi aflând casa de bilete închisă, doamnele de la intrare m-au opus unui gest de o complicitate duioasă şi neaşteptată – mi-au îngăduit să ţopăi liber pe scările în spirală pentru a pătrunde într-un final într-o sală unde Orchestra Simfonică a Filarmonicii George Enescu se afla în plin urcuş al Ascensiunii lui Messiaen. Răgazurile de linişte dintre două părţi ale aceleiaşi piese pot fi descumpănitoare pentru un spectator care şi-a însuşit comportamentul de aplaudac propriu spaţiului de operă ori teatru, unde fiecare respiro e răscumpărat cu o rafală de aprecieri zgomotoase. La Ateneu era tăcere. Mărturisesc, trebuie să fi resimţit descumpănirea uşor revoltată a Mariei Antoinette în faţa oamenilor fini care nu aplaudau la concertele de operă. Şi pentru un moment m-am imaginat răbufnind pilduitor într-un gest menit să arate entuziasmul meu şi mustrarea pentru inerţia trupurilor snoabe din jurul meu, mult prea ţepene în închipuirea lor (credeam eu) pentru a mai reacţiona plebeu aplaudând. La Ateneu, însă, regulile sunt puţin diferite. Se aplaudă doar între două secţiuni, dar se aplaudă temeinic. Fiecare fâşie de muzicieni se ridică în picioare primindu-şi recunoştinţa noastră de spectatori, iar soliştii ori dirijorul revin pe scenă de 3, 4 ori. Regulile odată însuşite, te supui lor.

Deloc surprinzător, copiii sunt aproape absenţi. Muzica clasică în sine nu e un spectacol îndeajuns de palpitant pentru neastâmpărul timpuriu. Fapt valabil şi în cazul tinerilor, probabil, mult mai rari decât la operă, de exemplu. Deşi neasezonată de o trupă de balet ori de o suită de tenori, găsesc muzica clasică în forma ei brută, necoruptă de asocieri ca fiind infinit mai percutantă.

A urmat Prokofiev şi un concert pentru vioară şi orchestră (cu solista Lyn Fletcher împrumutînd, lângă strălucirea paietelor, pe cea a muzicii pe care ne-o scrijelea dibace), încheind cu metamorfozele simfonice ale lui Strauss, o suită domoală coordonată de Cristian Mandeal.

Extrem de util este site-ul de prezentare a instituţiei, loc unde programul este actualizat în avans, mereu explicit şi ofertant. Mergeţi la Ateneu. E o experienţă care vă va scoate pentru câteva ore din imediatul mundan al Bucureştiului. Personal, dacă urmez ideea că mă comport precum aş dori să se comporte cei din jurul meu, de parcă am trăi într-o lume dictată de mintea mea, această primă vizită este cu siguranţă doar preludiul la o aventură salvatoare.

Prokofiev – Concert nr. 2 pentru vioară şi orchestră

Etichete: ,

Etichete: ,

We come. We see. We write.


It's all about events, people and the lime in your vodka tonic.

eventipedia [at] gmail [dot] com

Bucharest, Romania
Iunie 2017
L M M M V S D
« Iun    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930