Eventipedia

Posts Tagged ‘concert

Hala de muzică e un proaspăt loc neconvenţional care încearcă să se impună pe harta locaţiilor de evenimente bucureştene. Pauză de efect în care probabil multora ne va fugi gândul la faptul că deja au început să apară replici ale Fabricii, deschizătorul de drumuri când vine vorba de spaţii recondiţionate în numele hedonismului. Ar fi însă nedrept dacă nu am reuşi să trecem dincolo de o asemenea gândire măruntă pentru a înţelege că orice asemenea iniţiativă, menită să diversifice spaţiul social nocturn şi să-l resusciteze din anemia conformistă, trebuie încurajată.

Un spaţiu vast (cu o capacitate de 2000 de membri, spun oamenii locului), cu paturi în loc de fotolii şi butoaie de tablă pe post de mese, care alătură pereţilor îmbrăcaţi discret în negru lămpi suspendate de hârtie albă, japoneze (uhm, să nu punem la îndoială alegerile unui designer interior pe motiv că are câteva studii în plus? bine). Personal, mereu am considerat că un spaţiu, dacă dispune de parametrii corespunzători de întindere, temperatură şi ventilaţie, e perfect pentru concerte, astfel cred că Hala îşi atinge ţinta şi fără un specific decorativ bine-definit, însă pe care se străduieşte – deocamdată poticnit – să-l descopere.

Concertul din seara de 27 martie a fost al doilea eveniment găzduit în noua locaţie, o alăturare colorată de 3 nume muzicale diferite ca nuanţă stilistică dar din acelaşi cerc de energie nebunească: Şuie Paparude, Zob şi Sensor. Ca pentru a fi la adăpost de eventuale presiuni, într-o mişcare inteligentă de PR, organizatorii nu au menţionat niciunde ora de începere a evenimentului (glumesc, oameni ai Halei, e bine să fiţi proactivi), astfel că au avut imunitate în faţa nerăbdării noastre întinse până la ora 22:30, când au intrat pe scenă, triumfător, cei de la Zob.

Care, da!, încă mai trăiesc. Ba chiar sunt puşi pe fapte mari, de pornit pogo-uri în faţa scenei şi de răvăşit publicul cu un amestec de punk, rock, balade şi cover-uri nostalgice. Radio Punk, Telenovele, Printre nori sau Cântec de dragoste ne-au readus aminte cine sunt Zob şi cum pot ei să declanşeze turbine de emoţie viscerală. Un cover după imnul rastafari, Redemption Song al lui Bob Marley, dedicat lui Poke, solistul Recycle Bin decedat anul trecut în mod neaşteptat, a unit toate vocile într-o frumoasă comunitate eterică.

Zob Zob Zob Zob

După 90 de minute glorioase de luptă scenică, instrumentele celor de la Zob s-au lăsat date deoparte de mărul luminat al lui Michi, moment în care muzica electronică străbătută de frisoane jamaicane a celor de la Şuie a început să umple fiecare ungher al halei cu o formă translucidă de energie pură, care te întretăia pe multiple planuri, făcându-te incapabil să rămâi pasiv. Pentru că asta înseamnă până la urmă Şuie, un sprint alert de decibeli care îţi contractă inima în moduri şi moduri.

Odată cu aducerea noului vocal, am avut neaşteptata impresie că trupa a suferit o transformare subtilă de mesaj şi alură, abia perceptibilă, mică undeva în adâncuri. Am simţit că personalitatea puternică a lui Junkyard, extrem de concentrată şi aproape caustică la nivel de atitudine şi mesaj, a lăsat loc unei prezenţe mai joviale şi laissez-faire, cea a lui Bean care, cu ai săi pantaloni portocalii, ritmuri reggae şi plăcere reală cu care pare să guşte timpul petrecut pe scenă, aduce o notă mai luminoasă trupei şi muzicii lor. Acolo unde Junkyard mă făcea să cred că, dacă aş fi cântat fals refrenul ori i-aş fi făcut o fotografie dintr-un unghi nefericit, m-ar fi eviscerat ca un viking furios, Bean mă duce cu gândul la pacea unei pajişti cu difuzoare din care curge valuri-valuri muzica psihedelică a lui Jah.

Şuie Paparude

Convingându-mă încă o dată că cei trei de la Şuie au poposit aici de pe o altă planetă, cu sunete străine nouă, însă preluate de toate organele de simţ şi prelucrate concomitent într-un vârtej de senzaţii, o oră aproape matinală i-a adus pe scenă pe cei de la Sensor, the underdogs veniţi în faţa unui public rarefiat. Nedrept, pentru că muzica lor e una care poate strârni serioase revelaţii acustice. Se pare că băieţii şi-au restructurat formula, venind în faţa noastră într-un aranjament de patru (tobe, clape, percuţii şi bas), fără flautistul de odinioară sau domnişoară.

Renunţând la butoaie şi la efectele vizuale care i-au definit în trecut, Sensor a părut mai matur, dar nu neapărat mai obosit, reuşind să creeze aceeaşi muzică aproape inuman de eclectică, într-un ritm care se derula febril şi cu o îmbinare de mişcări şi sunete care lua naştere sub ochii noştri cu o precizie de secunde. I-am urmărit ca şi cum aş fi asistat la un demo de artă robotizată, perfectă în ritm. Cei patru păreau conectaţi la o magistrală secretă, comună doar lor, făcându-i să vibreze la unison într-o pasiune muzicală aproape necredibilă.

Sensor

Sensor

Poate vă voi povesti altcândva de celelalte experienţe ale serii, de bărbaţi cu tricouri strânse pe trup şi telefoane cu cameră, de domnişoare care îşi pun la unison adâncimea decolteului cu mărimea clubului în care merg (iar Hala e maaare),  de copile de 16 ani care ţipă că vor în Soho pentru a agăţa alte tipe (aparent, the new fad) şi de cele de 20 care trebuie să facă ur-gent rost de ceva de fumat, de o lume plină de Long Island şi mult triplu-sec, ce creşte la lumina purpurie a reflectoarelor ca un mucegai delicat în tihnă.

> toate imaginile pot fi vizualizate aici

Clubul Ţăranului Român a găzduit într-una din serile trecute un concert de muzică rock-indie al unei trupe aflate la început, pe cale să scoată primul album. Cu sprijinul lui Mani Gutău, fost membru Urma, reprezentant Catapulta Records, cei 4 tineri muzicali de la DuteVino au reuşit să umple strâmta cameră rurală de la Muzeu cu oameni bine-dispuşi şi un nivel copleşitor de decibeli. Muzica lor aici. Site-ul lor de prezentare dincoace.

Ascultaţi la umbra înregistrărilor de studio, muzicienii par să se subsumeze unui stil proaspăt, atent construit. În concert însă au apărut mai degrabă ca un grup de adolescenţi care cântă muzică de garaj, zgomotoasă şi stridentă, monotonă şi astfel greu memorabilă, venită la pachet cu toate imperfecţiunile lipsei de experienţă şi exagerările proprii unei exaltări copilăreşti. DuteVino a cântat pentru prieteni, astfel se poate explica frenezia săltăreaţă a trepăduşelor din public. Există o vorbă – e de ajuns să atingi o persoana prin ceea ce faci – şi e lăudabil că ei au reuşit să îşi transforme prietenii în fani. Însă atmosfera de urlete şi ţopăieli a părut artificială şi dictată mai degrabă de o solidaritate prietenească decât de o autentică înclinare înspre produsul lor artistic.

Cu o solistă fără charismă şi un sunet care nu alinia instrumentele cu vocea, cea din urmă fiind acoperită de primele, muzicienii au încercat să dea tot ce au putut, iar asta a fost uşor de remarcat. Le acordăm prezumţia de nevinovăţie în virtutea faptului că a fost prima lor prestaţie publică proprie în totalitatea ei şi aşteptăm albumul, răstimp în care sperăm că tinerii vor găsi formula potrivită pentru prestaţiile live, care să le pună în lumină muzica în ce are ea mai valoros, iar nu să îi amplifice nuanţele de imaturitate.

Etichete: ,

Pentru că doar aici puteţi să urmăriţi în deplinătatea sa dansul siderant al unui bătrânel în frac, care se smuceşte nebuneşte şi în nesincronizare cu muzica. Pentru că aici marmura, globurile de sticlă luminând puternic şi egal, frescele suprapuse se unesc într-un decor elegant, totuşi reţinut. Sala de concert nu e uriaşă, suprapusă pe niveluri precum cea de la Operă; la Ateneu spectatorii şi orchestra se privesc de la acelaşi nivel într-o cameră de o intimitate surprinzătoare.

Zilele acestea am mers pentru prima oară la un concert la Ateneu, fără a avea justificare menită să-mi ia în mod demn apărarea pentru această carenţă culturală. Ajungând dincolo de ora de începere a concertului şi aflând casa de bilete închisă, doamnele de la intrare m-au opus unui gest de o complicitate duioasă şi neaşteptată – mi-au îngăduit să ţopăi liber pe scările în spirală pentru a pătrunde într-un final într-o sală unde Orchestra Simfonică a Filarmonicii George Enescu se afla în plin urcuş al Ascensiunii lui Messiaen. Răgazurile de linişte dintre două părţi ale aceleiaşi piese pot fi descumpănitoare pentru un spectator care şi-a însuşit comportamentul de aplaudac propriu spaţiului de operă ori teatru, unde fiecare respiro e răscumpărat cu o rafală de aprecieri zgomotoase. La Ateneu era tăcere. Mărturisesc, trebuie să fi resimţit descumpănirea uşor revoltată a Mariei Antoinette în faţa oamenilor fini care nu aplaudau la concertele de operă. Şi pentru un moment m-am imaginat răbufnind pilduitor într-un gest menit să arate entuziasmul meu şi mustrarea pentru inerţia trupurilor snoabe din jurul meu, mult prea ţepene în închipuirea lor (credeam eu) pentru a mai reacţiona plebeu aplaudând. La Ateneu, însă, regulile sunt puţin diferite. Se aplaudă doar între două secţiuni, dar se aplaudă temeinic. Fiecare fâşie de muzicieni se ridică în picioare primindu-şi recunoştinţa noastră de spectatori, iar soliştii ori dirijorul revin pe scenă de 3, 4 ori. Regulile odată însuşite, te supui lor.

Deloc surprinzător, copiii sunt aproape absenţi. Muzica clasică în sine nu e un spectacol îndeajuns de palpitant pentru neastâmpărul timpuriu. Fapt valabil şi în cazul tinerilor, probabil, mult mai rari decât la operă, de exemplu. Deşi neasezonată de o trupă de balet ori de o suită de tenori, găsesc muzica clasică în forma ei brută, necoruptă de asocieri ca fiind infinit mai percutantă.

A urmat Prokofiev şi un concert pentru vioară şi orchestră (cu solista Lyn Fletcher împrumutînd, lângă strălucirea paietelor, pe cea a muzicii pe care ne-o scrijelea dibace), încheind cu metamorfozele simfonice ale lui Strauss, o suită domoală coordonată de Cristian Mandeal.

Extrem de util este site-ul de prezentare a instituţiei, loc unde programul este actualizat în avans, mereu explicit şi ofertant. Mergeţi la Ateneu. E o experienţă care vă va scoate pentru câteva ore din imediatul mundan al Bucureştiului. Personal, dacă urmez ideea că mă comport precum aş dori să se comporte cei din jurul meu, de parcă am trăi într-o lume dictată de mintea mea, această primă vizită este cu siguranţă doar preludiul la o aventură salvatoare.

Prokofiev – Concert nr. 2 pentru vioară şi orchestră

Etichete: ,

We come. We see. We write.


It's all about events, people and the lime in your vodka tonic.

eventipedia [at] gmail [dot] com

Bucharest, Romania
Iunie 2017
L M M M V S D
« Iun    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930